Where it all began

Oricât de mult am încercat nu am putut uita acel zâmbet. Era atât de simplu, lipsit de griji și mereu prezent pe chip. Oricât de tare m-am străduit, optimismul tău fără margini nu l-am putut scoate din inima mea. Mi-a rămas întipărit în gând la fel ca acea strălucirea de safir din ochii tăi. Țin minte că în fiecare zi mă contraziceam cu mine însămi legat de asemănarea culorii ochilor tăi și, odată cu venirea unei noi dimineți, de fiecare dată dădeam greș. Exista ceva unic în ei, ceva ce niciodată nu mi-am putut explica. Și adoram acest lucru. Era asemenea unui mister care merita să fie elucidat. O viață pierdută în asemenea căutări și tot nu aș fi renuțat. Însă, destinul avea alte planuri pentru mine încă de la început. Totul fusese stabilit dinainte de a avea ocazia de a-ți pronunța numele. Am fost prinsă în această capcană a vieții cu mult timp înainte de a avea puterea de a-mi deschide ochii.
Am fost învățată de mică să trăiesc după categorii. Niciodată să nu intru în vorbă cu cineva fără aprobare, fără ca altcineva să fie lângă mine pentru a-mi urmării fiecare mișcare, pentru a-mi reamintii cine eram și cum ar trebui să mă comport. Eram asociată cu o păpușă de porțelan. Eram „educată” să duc la îndeplinire doar ce era considerat demn de principiile lor, să lupt doar pentru ceea ce considerau ei important. Încă de la început am fost catalogată o excepție. Eram diferită de ei, deci eram considerată un eșec care avea imediata necesitate de a fi reconstruit, recorectat si reeducat. Un copil problemă, pentru că îndrăzneam să gândeasc liber, fără a utiliza sforile ce m-au controlat încă de la început. Am rupt acele sfori cu mult timp în urmă. Am reușit să văd dincolo de aparențe și mult mai departe decât au încercat ei să mă învețe, iar acest lucru nu aveam să-l regret niciodată. Pentru că meritam să cunosc adevărul. Meritam să aflu ce se afla dincolo de perfecțiunea întruchipată a casei mele, precum și falsitatea celor care se luptau pentru categoria de prieteni. Aveam dreptul să știu. Iar cel care m-a ajutat să fac primul pas în acea direcție ai fost tu. A fost acea primă întâlnire dintre noi doi cea care avea să schimbe tot ceea ce cunoscusem până în acel moment.
Niciodată nu am putut suporta sub niciun chip începuturile. Erau mereu cele mai grele deorece niciodată nu puteam prevedea ce caracter putea deține persoana din fața mea. Acasă eram judecată că semănam enorm de mult cu un copil normal. În lume oamenii mă catalogau după numele de familie o snoabă, lipsită de scrupule, care avea să primească totul de-a gata de-alungul vieții. Ori luau decizia să profite de statutul meu, ori aveau să mă evite sub orice modalitate posibilă. Știam că orice persoană care mă cunoștea prin intermediul părinților mei avea să mă placă doar datorită numelui pe care eram nevoită să îl port. De aceea uram întâlnirile fastuse cu prietenii de familie în care eram forțată să împart același aer cu persoane care niciodată nu mi-ar fi adresat un salut, o vorbă bună sau un zâmbet dacă nu știau cine eram. Iar acest lucru mă determina să mă sigilez, să rămân cât mai mult închisă în camera mea cu speranța că nu voi fi chemată. Nu îmi doream să port măști ca toți ceilalți de lângă mine și să pretind ceva ce nu aveam să devin niciodată. Pur și simplu îmi doream să fiu eu.
Soarele era aproape stacojiu, contrastând cu paleta de culori șterse a cerului. În curând avea să se întunece și astfel aveam să fiu nevoită să mă întorc acasă. Îmi puteam asculta inima pompând nebunește în piept. Am încercat să inspir îndelung pentru a-mi calma circulația nestăvilită a sângelui recent pus în mișcare. Fugisem. Alesesem să alerg de lângă persoana care mă însoțea în plimbare, unul din servitorii credincioși ai tatălui meu care îi promisese să nu mă scape din ochii orice s-ar întâmpla. Un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, de vârstă mijlocie era nevoit să mă urmărească pe mine, un copil de 7 ani. Walter era un om destul de înalt, cărunt încă dinainte de a apărea eu pe lume și purta întotdeauna o pereche de ochelari rotunzi pe nas. Era un gentelman. Mereu mă trata cu respect, însă avea întotdeauna să ducă la îndeplinire cerințele tatălui meu indiferent dacă era de acord cu ele sau nu. După ce încercasem luni întregi de când ne mutasem aici să fiu lăsată să ies afară, acesta a fost singurul compromis de care am avut parte. Mă puteam plimba doar dacă aveam pe cineva alături. Totuși, îmi doream să mă plimb singură. Locul era mult prea frumos pentru a fi obligată să păstrez dinstanța față de restul copiiilor. Cu o persoană îmbrăcată atât de elegant ca Walter aveam să fiu catalogată cu ușurință fata bogătașului din vecini și știam mai bine decât oricine ce ar fi însemnat acest lucru. Odată în viață, îmi doream ca cineva să mă cunoască pe mine ca persoană.
Parcul era deja acoperit cu un covor de frunze de diferite nuanțe, semn că toamna deja se instala încet. Aflat în mijlocul orașului, parcul forma seara un peisaj incredibil, pe care aveam ocazia să-l văd în toată splendoarea pentru prima dată, fără a mă afla la fereastra camerei mele. Băncile, atent aranjate lângă cărările șerpuite, erau toate ocupate de persoane de toate vârstele, bucurându-se de vreme. Copiii alergau prin iarba proaspăt taiată provocându-se unii pe alții. Auzeam ultimele vrăbii cum răsunau în vârfurile copaciilor, ademenindu-te să închizi ochii și să te odihnești. Bătăile inimii au început să se relaxeze, în timp ce observam un grup de copii jucându-se în apropierea mea. Se aflau cu spatele la mine, toată atenția lor fiind acaparată de un băiat aflat în mijlocul cercului care avea tendința de a vorbii prea tare. Nimeni nu avea să mă observe dacă nu făceam prea mult zgomot.
Îmi plăcea să privesc din exterior cum lumea se bucura de ultimele raze ale soarelui. Consideram că viața lor era diferită. Toți acei copii care alergau și erau fericiți doar aflându-se în compania celor de aceeași vârstă. Pot spune că într-o oarecare măsură îi invidiam. Nimeni nu era nevoit să îndeplinească acele condiții stupide pentru a putea comunica unul cu altul. Nu exista regula nescrisă de a fi politicos cu cel din fața ta chiar dacă acela nu era. Acolo puteai fi tu însuți fără să fi judecat pentru asta. Totul era normal. Exact cum îmi doream să fie. Cu toate acestea am preferat să rămân deoparte și să privesc totul până când, până când aș fi înțeles motivul pentru care încă mă aflam acolo. Existau multe lucruri pe care nu le cunoșteam pe atunci. Cu toate acestea, știam că odată ce mă voi întoarce acasă aveam să înfrunt consecințele rebeliunii mele. Însă, în acel moment, am simțit că indiferent care ar fi urmările nu reprezentau o importanță prea mare. Aveam nevoie să mă aflu în acel loc. Mi-am netezit rochița movalie simplă, lungă până la genunchi și m-am spijinit la umbra unui stejar bătrân.
În acea toamnă aveam să merg în primul meu an la școală. La o școală de stat după insistențele mamei mele dragi. Ea rămăsese singurul meu aliat în această lume plină de cerințe. Și tot ea rămăsese singura persoană cu autoritate în acel conac ce mă putea proteja pe mine și pe surioara mea cu 4 ani mai mică.
-Tu, de ce stai aici, singură?
Am fost atât de surprinsă să aud pe cineva aproape de mine încât am tresărit speriată. Mi-am ridicat privirea spre glas și am fost surprinsă să întâlnesc o fată de aceeași înălțime ca și mine. Avea părul scurt, până la umeri, de un blond viu, iar bretonul era prins cu două clame negre, în partea stângă. Ochii albaștrii șterși erau plini de viață și binevoitori. Buzele subțiri formau un zâmbet larg, iar obrajii rozalii aducea o notă de culoare feței sale, pe atunci, rotunde. Nicio urmă de teamă, de nefericire sau răutate. Purta o bluziță albastră și o pereche de pantaloni negrii trei-sfert. Prima dată, am crezut că se mai afla cineva lângă mine, neînțelegând necesitatea ei de a vorbii cu mine. Nu o mai întâlnisem niciodată și totuși afișa un zâmbet frumos, pe care îl puteai dărui doar persoanelor apropiate ție. Eram doar eu și cu ea.
-Bună.
Era atât de strălucitoare încât îmi oprea orice încercare de a mai gândi. Mâinile și le ținea la spate, iar din jocul picioarelor îți puteai da seama că era nerăbdătoare deşii în acel moment nu am înțeles motivul. Mai târziu aveam să înțeleg cu adevărat cât de mult avea să reprezinte această fetiță în viața mea. Atunci în schimb priveam mult prea temătoare încercarea ei de a vorbii cu mine. Exista posibilitatea să mă cunoască, dar după privirea ei sinceră mă îndoiam că era o persoană rea. Bătăile inimii mele au revenit la normal. Acela era momentul de care aveam nevoie ca să accept riscul de a fi judecată. Puteam să-mi dovedesc astfel că aveam capacitatea de a lega prietenii fără a fi nevoită să mă tem pentru încrederea lor.
-Bună…
Fata mi-a răspuns la salut cu un zâmbet plin de mulțumire. Era diferită. Exista ceva la ea care contrazicea toate regulile pe care mi le impusesem până atunci. Era caldă și deschisă la suflet. M-ar fi acceptat în grupul ei de prieteni fără să clipească, deși nu îi spusesem nici măcar numele. Se adapta ușor oricărei situații și avea nevoie doar de câteva secunde pentru a putea citii o persoană. Doar o singură privire și ar fi știut. Am fost fascinată de ea.
-Esti nouă pe aici, nu-i așa? Nu vrei să te joci cu noi?
A spus-o nonșalant şi foarte repede încât am avut nevoie de câteva secunde ca să înțeleg. Cu toate acestea, îmi era străină modalitatea în care reușea să spună ceea ce gândește sincer și direct. Uitându-mă înapoi, am avut întotdeauna impresia că reușise să citească prin mine. Cumva cunoştea nevoia mea de a avea pe cineva alături și s-a oferit voluntară.
-Hai! Să știi că nu mușc.
Am încercat să spun ceva, dar cuvintele nu au vrut să se materializeze. În schimb, am aprobat-o vrăjită. Mi-a întins, veselă, mâna firavă și am urmat-o orbește spre acel grup gălăgios de copii. Era simplă și totuşi frumoasă prin modul ei unic de a acționa. Nimeni nu mai încercase să mă primească cu o asemenea ușurință în suflet. I-am răspuns strângerii de mână și am urmărit-o cum mă prezenta celorlalți copii. În grup se mai aflau o fată și trei băieți care se opriseră din "dezbatere" când mă zăriseră. Cu toate acestea am putut să realizez cine era băiatul gălăgios de mai devreme. Aveai ochii de un albastru intens reușind să-mi opreaști șirul gândurilor. Nu zâmbeai la fel ca cei din jur, dar nu erai nici supărat sau nervos pe mine. Era ceva diferit cu tine. Pielea îți era mai închisă la culoare asemenea piersicilor, iar părul blond strident era ușor ciufulit și destul de lung pentru un băiat. Purtai un tricou negru și o pereche de pantaloni scurți, portocalii. Nu mai puteam fi atentă la nimic din jurul meu și asta era partea cea mai rea. Dupa ce mă invitase în cercul ei, aveam îngâmfarea de a-i ignora pe toși din cauza, ei bine, din cauza ta. Ai făcut câțiva pași spre mine, însă am rămas nemişcată în ciuda instinctului meu de a mă retrage. Aveai o privire serioasă, încât îmi simțeam trupul incapabil să reacționeze indiferent care ar fi fost motivația ta de a venii spre mine. O urmă de teamă începuse să crească în mine, neînțelegând ce avea să urmeze. Singurul lucru la care reuşeam să mă gândesc era tot ceea ce făcusem în acea secvență de câteva secunde încât să fiu în stare să te supăr. Nu scoteai niciun sunet, iar faptul că mă priveai cu o asemenea intensitate îmi făcea picioarele să tremure. Gândul că ar exista posibilitatea ca tu să şti cine eram îmi apăruse brusc în minte. Dacă ai fi spus celor de față adevărul totul avea să se încheie înainte de a avea şansa să le aud glasul. Îmi doream să existe o altă explicație, dar ideea se agăța de fiecare pas făcut de tine spre mine. Te urmăream cum ți-ai îndreptat mâna drepta spre fruntea mea și pur și simplu înghețasem. Acela avea să fie sfârşitul dorinței mele prosteşti de a încerca să-mi fac prieteni. Ochii tăi priveau undeva deasupra frunții mele, iar atunci când ți-am simțit degetele pe firele părului meu mi-am oprit un chițăit de teamă.
-Îți e teamă de insecte?
O voce de copil calmă, ce avea să mă deruteze mai tare decât eram. Privirea serioasă începuse să se relaxeze, dar eram prea distrasă de înțelesul întrebării. Îmi auzeam inima bătând inexplicabil de repede în piept. Insecte? Ți-ai coborât mâna la nivelul ochilor mei, puțin mai departe ca să pot vedea. Țineai între degete o omidă rătăcită. Mi-am ridicat privirea de la creatură și tot ce am reuşit să văd era albastru. Acel albastru unic de care eram sigură că nu aveam să mai întâlnesc la nimeni altcineva, atât de intens și sălbatic. Am încercat să-mi calmez bătăile inimii, dar nu aveam să reuşesc indiferent de câte ori aveam să te întâlnesc după aceea.
-Mulțumesc.
Ai zâmbit, iar eu simțisem cum timpul se oprise în loc. Zâmbetul ți se potrivea perfect pe chip, iar acea seriozitate a fost înlocuită cu blândețe. Nu mă puteam gândi decât la ce nume purtai. Fără să realizez, carapacea în care mă ascunsesem începuse să se deschidă, iar buzele îmi luau forma unui zâmbet timid pe chip. Cu toate acestea știam că era nimic în comparație cu cel pe care îl vedeam în fața mea. Un zâmbet sincer și plin de bunătate. Nu aş fi putut niciodată să câştig într-o competiție. Ți-ai ridicat sprâncenele a surprindere însă am rămas fermă pe poziții. Exista vreo şansă ca tu deja să fi știut cine eram cu adevărat? Nu era posibil. Era pentru prima dată când te întâlneam. Expresia feței tale s-a relaxat din nou într-un zâmbet și am reușit să alung astfel ideea divulgării identității mele. Am auzit râsete și pentru prima data m-am uitat și eu în jur.
-Cineva are prietenă!
Cu toții, inclusiv fata drăguță de mai devreme, au început să râdă, iar într-un fel începeam să mă simt bine înconjurată de asemenea persoane. Îmi simțeam obrajii arzând, dar dintr-un anumit motiv nu am reușit să mă îndepărtez. Nu înțelegeam cum se ajunsese la concluzia aceea, dar era incredibil de jenant pentru mine. Uitându-mă înapoi mă amuză cum toți cei din grup cunoşteau deja sentimentele ce aveam să le dezvolt în viitor. În acel moment, m-am uitat la tine căutând un sprijin, iar când te-am zărit aveai o umbră de roşeață în obraji care îți trăda personalitatea lipsită de griji ce o afişai. Ceea ce mă şocase era că privirea îți era îndreptată spre mine.
-E okei. Doar, doar ignoră-i.
Ai zâmbit larg, iar eu am început să râd de situatie atrăgând atenția tuturor. Mi-ai răspuns la zâmbet, după care ți-ai îndreptat privirea spre ceilalti și ai început să strigi fericit.
-Deci unde am rămas?
Nu puteam fi împreună, știam asta încă de la început. Deși începeam treptat să dezvolt sentimente pentru tine, mi se reamintea de fiecare dată cum va arăta viitorul meu, iar tu dintr-un motiv absurd nu puteai face parte din el. Cu toate acestea, inima mea nu a dorit să mă asculte. Mi-am înghițit sentimentele, visele și am rămas tăcută lângă tine. Te-am privit din umbră cum te maturizai pe zi ce trece, cum deveneai o persoană tot mai bună cu cei din jur. Mereu ai fost un optimist desăvârșit. Nu credeam vreodată că vei ajunge să te schimbi. Simpla ta prezență îi dispunea pe toți cei din încăpere, în timp ce buna ta dispoziție era ca o gură de aer proaspătă dupa o zi obositoare de muncă. Și desigur că sufletul meu credul nu se putea opri de fericire atunci când te întâlnea. Era stupid, era aiurea, era lipsit de sens să reacționez astfel la fiecare apropiere de tine, la fiecare zâmbet de-al tău dăruit mie. Și totusi atunci când te zăream mintea mea se oprea, iar inima mi se deschidea.
Nu voiam să vă implic și pe voi în toată nebunia legată de familia mea. Știam că semăna cu o minciună, dar nu vă puteam spune din prea multe motive. Astfel, am decis că cel mai bine pentru noi trei era dacă aveam să plec. Trebuia să trag linia și să mă îndrept spre viitorul care știam că nu avea să fie niciodată la fel de strălucitor și de frumos cum îl îmbrăca tata. Cu toate acestea, nu aveam de gând să renunț la cine eram. Deșii trebuia să vă pierd pe voi doi pe drum, nu mă puteam pierde pe mine. Aveam să lupt, aveam să schimb acest destin care nu reprezenta decât un moft pentru viitor. Sau cel puțin așa speram.
Trecuseră mai bine de șase ani când o revăzusem. Bineînțeles că tata obținuse cu mult timp în urmă acordul meu, în condițiile stabilite de mine. Nu aveam să permit nimănui să mă închidă într-un conac. Aveam dreptul să-mi termin studiile și să-mi găsesc de lucru. Mai mult decât orice, aveam dreptul să mă descurc singură, fără alte ajutoare care ar trebui, în concepția familiei mele, să mă suțină.
Ieșisem din noul apartament în răcorea unei dimineți de primăvară, îndreptându-mă spre cel mai apropiat magazin. Grețurile de dimineață nu se opriseră definitiv, dar deveniseră suportabile. Dintr-un anumit motiv eram fericită. Sarcina devenise preocuparea mea principală de câteva săptămâni bune, deși mai aveam luni până avea să fie evidentă. Încă nu-mi găsisem cuvintele să-i anunț pe cei de acasă, iar soțului meu, nu aveam de gând să-i permit să se apropie de el. Orașul era la fel de plin de viață ca în oricare dimineață. Lumea, grăbită, ignora clădirile înalte și se îndrepta spre stația de metrou pregătindu-se pentru o nouă zi agitată de muncă. Ușile glisante ale magazinului s-au deschis invintându-mă înăutru. Pe fundal, se putea auzi glasul unei cântărețe, în timp ce te puteai bucura de curățenia din magazin precum și de ordinea alimentelor atent așezate pe raioane.
Îmi plăcea noul apartament deoarece îmi oferea accesul spre centrul orașului, dar și pentru că ne așeza la mare distanță de foștii vecini. După scandal, aceasta fusese singura variantă prin care reușisem să mulțumesc pe toată lumea. Am încercat să îndepărtez amintirile neplăcute. În acea perioadă încă mai încercam să fug de trecut, să sper că ziua următoare avea să fie mai bună, că soțul meu avea să se schimbe. Nu aveam cum să uit tot ce se întâmplase, dar pentru copil aveam să-mi găsesc puterea să merg mai departe. Îmi amintesc că mă aflam la legume, încercând să culeg roșiile când am zărit-o. La chip arăta neschimbată, de cum îmi aminteam din liceu. Avea aceași privire pătrunzătoare și același păr lung, blond închis, ce îi acoperea fața în formă de inimă. Era îmbrăcată într-o rochie albastră cu pliuri, lungă până la genunchi, cu o geantă de piele și pantofi, simpli, cu toc, de culoare neagră. Tot timpul am fost cea mică din grupul nostru vesel, dar văzâd-o pe tocuri defilând elegantă pe raion, mă făcea să mă simt și mai mică. Odată ce mă observase a venit spre mine alergând fericită și îmbrățișându-mă strâns. Deși o abandonasem, ea încă mă primise cu brațele deschise, la fel de zâmbitoare ca oricând.
-Draga mea, cât mă bucur să te văd.
Nu am știut ce ar fi trebuit să răspund, astfel că am zâmbit șters și m-am agățat de îmbrățișarea ei. Era mult prea devreme, iar eu nu eram pregătită să-mi recunosc greșelile vieții. Începuse să-mi vorbească despre vreme, dar nu mă puteam concentra decât la inelul ei de pe deget. Îmi tot puneam întrebări despre persoana cu care ar fi fost împreună. Îmi povestise ore în șir la telefon cum și-ar fi imaginat ea băiatul perfect. Îmi doream ca ea să fie fericită. Speram că și tu ai găsit pe cineva care să te merite cu adevărat. Existau multe lucruri pe care le omisem și îmi doream să i le povestesc. Niciodată nu cred că a știut ce simțisem pentru tine sau cât de importantă era ea pentru mine. Tot ce gândeam suna contradictoriu. Cum aș fi putut spune că reprezenta o persoană importantă din viața mea dacă nu puteam să-i împărtășesc problemele ce mă apăsau. Am zâmbit și am continuat să o ascult la o cafenea din apropiere.
-Tu cum ești?
Ce aș fi putut răspunde? Părea fericită și împlinită. Nu am putut să-i spun nimic. Am preferat să mint în continuare și să mă prefac că totul era bine. Aș fi dorit să-i fi spus măcar despre sarcină, însă atunci ar fi existat și mai multe întrebări. M-am mulțumit să savurez limonada și să o ascult. Dezvoltase obiceiul de a povestii în cea mai mare parte din timp în care eram împreună deoarece eu eram prea tăcută. Atunci când eram toți trei se putea lua la întrecere cu tine, dar în general mă delectam cu glasul ei cristalin pentru a rupe tăcerea. Aflasem că era căsătorită de mai bine de 2 ani, reușise să se angajeze în arhitectură așa cum își planificase încă din liceu și că locuia în apropiere. I-am povestit că lucram ca traducătoare de cărți și ne-am complimentat una alteia hainele. Din obișunită, mi-am ascuns mână stângă după pahar. Nu suportam să port verigheta pentru că îmi amintea de autoritatea lui asupra mea.
-Astăzi mi-am permis să-mi iau o zi liberă. Este aniversarea noastră și îmi doream să-i fac o surpriză.
Suna exact așa cum trebuia să fie o familie. Mi-a povestit cât de multe reușise în acei 6 ani și cât de mult se schimbase. Cu toate acestea, eu o vedeam în continuarea ca acea fetiță dulce din parc ce a avut curajul să se apropie de mine. Îmi lipsise. În jurul nostru mai era două mese ocupate, una cu un grup de tineri, glumind și făcând pozne, iar în spatele meu auzeam un bărbat în vârstă vorbind la telefon. Soarele îmi mângâia ușor pielea prin bluza roșcată de bumbac lungă până la coate. O adiere lină se resimții la glezne prin balerinii negri cu model floral. Mi-am lipit picioarele simțind materialul de denim al blugilor pe piele. S-a oprit brusc din vorbit, luându-mă din nou prin surprindere.
-Totul e bine?
Mi-am simțit glasul frângâdu-se.
-Bineînțeles.
Și-a îndreptat privirea spre un părculeț din apropiere, unde se aflau câțiva puști dându-se în leagăne. Uitându-se la ei i-am putut citi pe chip maturitatea căpătată în timp.
-Ce părere ai de copii?
S-a întors spre mine și am putut vedea o urmă de roșeată străbătându-i chipul. Arăta mai frumoasă decât oricând.
-Mi-aș dori unul, dar sincer nu cred că sunt încă pregătită.
Aș fi vrut să-mi găsesc puterea de râde. Ea a fost mereu cea copilăroasă dintre noi. Și-a adus latte-ul la buzele roșiatice, bucurâdu-se de aromă. Era un moment minunat, de care nu aș fi crezut că viața îmi va mai permite să am parte. Să mă pot bucura de un prânz alături de o persoană dragă mie. Mă întrebam ce ar fi putut tatăl meu să-i fi spus atunci. Dacă măcar a încercat să-i dea o explicație sau i-a aruncat crudul adevăr în față. Nu doream să fiu urâtă de ea.
Am auzit soneria unui telefon răsunând din geantă, iar ea s-a grăbit să preia apelul. După chipul ei luminat la față mi-am putut da seama cu cine vorbea. Mi-aș fi dorit să fi putut fi prezentă la nunta ei. A închis apelul și a continuat să povestească despre casă. Reușise să o renoveze în cele din urmă. Bineînțeles că am evitat să-i spun unde stau, iar ea nu spusese nimic de tine sau de soțul ei. Nu știam dacă doar dorea să evite vreun conflict sau încerca să lege o prietenie ruptă brusc. Uitasem să iau în considerare ce părere a avut despre mine atunci când am plecat.
-Vreau să știu dacă ești fericită.
Aș fi vrut să retrag propoziția, dar deja era prea târziu. Deși eram cea mai mică, eram cea care mereu se îngrijora de voi doi. Voiam să știu că totul era așa cum își dorea. Mi-a răspuns râzând, amintindu-mi faptul că rămăsesem la fel de preocupată de siguranța ei ca întotdeauna. Aș fi dorit să-i spun cât de tare se înșela. Dacă mi-ar fi păsat nu aș fi luat hotărârea să plec.
În cele din urmă a trebuit să plece. A insistat să o vizitez însă nu am putut să accept. Rămăsese la fel de blândă și plină de iubire cum mi-o aminteam. Am îmbrățișat-o strâns la plecare, știind că aceea avea să fie ultima dată când o vedeam. Chiar dacă nu știam ce avea să urmeze simțeam că viitorul meu dintr-un motiv sau altul nu va avea cum să se mai intersecteze cu al ei. Mă durea să știu asta, dar mă și bucuram pentru ea. Avea să ducă o viață liniștită și frumoasă, la fel ca până acum.
Restul zilei decurse pe făgașul normal. M-am reîntors acasă în scurt timp. Apartamentul era situat la etajul trei al clădirii, ocupând un spațiu larg. Odată deschisă ușa de la intrare erai condus într-un living cu pereți albi. În față se materializa pe perete fereatra în formă de semicerc luminând deasupra canapelei extensibile de culoare violet. Măsuța albă de cafea era ascunsă de cei 2 tabureți de aceeași culoare cu canapeaua. În partea dreaptă a canapelei se afla masa neagră de lemn împreună cu cele 4 scaune albe de bucătărie, contrastând cu peretele din dreapta lor acoperit cu tapet simplu de culoare neagră. Fereastra mare și largă aflată în continuarea tapetului ne permitea să savurăm mâncarea fără a fi nevoiți să apelăm la lustra albă, cu două brațe, situată desupra mesei. Parchetul laminat de bambus ducea spre bucătărie fiind situată în partea stângă a livingului, mărginit de un bar interior de casă simplu. Auzeam televizorul dat la un volum mult mai ridicat decât ar fi fost nevoie din dormitor. Am încercat să-i ignor mofturile și m-am îndreptat în bucătărie. Bucătăria reprezenta spațiul meu preferat din casă, deorece eram singura care intra aici. Totul era aranjat așa cum lăsasem. Dulapurile de un alb imaculat erau suspendate împreună cu hota deasupra aragazului și ghiuvetei oferindu-mi acces cu ușurință la toate materialele pentru gătit. M-am grăbit în birou cu laptopul dorindu-mi să-mi continui traducerea ultimei părți a cărții cu care am fost însărcinată. Totul era normal. Și totuși de fiecare dată când îl vedeam se simțea înstrăinarea dintre noi. Nu puteam afirma că eram căsătorită. Nu astfel ar fi trebuit să te simți într-o familie. Locuiam doar cu o persoană care se întâmpla să fie cunoscut sub numele de soțul meu. Am notat numărul lui Ino de telefon în agendă, dorindu-mi să-mi găsesc curajul vreodată să îl pot forma.
Asta se întâmplase cu mult timp înainte să aflu starea în care te aflai. Mereu am fost o persoană retrasă, preferând să rămân mai mult în casă decât să-mi cunosc binevoitoare vecinii. Nu aveam de unde să știu unde te conduse viața sau dacă mă va lăsa vreodată să te revăd. Auzisem din întâmplare discuția dintre două femei mai în vârstă de pe scară. Știam că era vorba despre o femeie și că soțul ei era devastat, însă nu mi-am găsit curajul să aflu mai multe. După cerințele soțului meu nu aveam dreptul să mă implic în relațiile celor din jur. Însă tot am reușit să mă furișez la înmormântare. Eram șocată să te găsesc în primul rând, îmbrăcat elegant în negru. Poza lui Ino radia fericită prin rama sobră. Biserica era plină de oameni, mulți dintre ei șocați sau încă încercând să-și explice motivul pentru care ea nu mai era. Părinții ei se aflau la intrare întâmpinând lumea. Mama sa la fel de frumoasă ca și ea era pierdută în gânduri. Nu știam dacă mă recunoscuse, dar știa că am fost cândva prietene. M-a întâmpinat cu brațele deschise, simțindu-i căldura trupului prin tricoul pe care îl purta. Fusta lungă îi acoperea picioarele, făcând-o să pară mai înaltă decât o știam. Am putut vorbii cu tatăl ei deși am preferat să fie orice subiect în afară de pierderea singurei sale fete. Am auzit un bebeluș plângând în brațele mamei tale în capătul încăperii. Părul ei roșcat era prins într-un coc neglijent, iar rochia neagră era lăsată în valuri până în pământ. Era cu spatele la mine, încercând să-ți spună ceva. Nu am putut merge lângă voi să o privesc. Nu aveam ce căuta acolo, însă mi-am torturat sufletul râmânând la slujbă și regretând toate încercările mele în care i-am privit numărul de telefon, dar nu am reușit să-l formez. Ar fi trebuit să o fi sunat măcar o dată, dar rușinea și mândria m-au împiedicat de prea multe ori. Acela fusese momentul în care mi-am întărit credința despre fragilitatea vieții, despre cât de ușor o persoană puternică așa cum fusese ea putea deveni în câteva clipe doar o amintire. Îmi amintisem, de asemenea de pierderile mele, doar că, în ciuda prezenței tale pe drumul spre vindecare, eu nu puteam să te ajut cu nimic. Și asta durea cel mai tare. Din cauza dorinței mele prostești de a nu vă implica în toată disputa legată de familie și viitorul meu v-am piedut pe amândoi peste noapte. Nu puteam să-ți mai fiu alături. Eu nu mai eram binevenită în viața ta.